Agrotehnica viticola

           Podgoriile situate în cele şapte judeţe din centrul Transilvaniei, care constituie zona de influenţă a staţiunii noastre, ocupă terenuri în pantă cu un relief frământat şi cu un grad ridicat de eroziune, a cărui expoatare intensivă, prin cultura viţei de vie, a impus abordarea în complex a măsurilor de organizare şi amenajare antierozională.  Staţiunea aflându-se în centrul Transilvaniei, aici viticultura are trecut milenar cu specific aparte, concretizat în următoarele caracteristici zonele :

         - plantaţiile se aflau pe versanţii sudici şi sud-vestici, foarte fragmentaţi, ale Târnavelor, Mureşului şi altor văi, pe treimea mijlocie şi mai ales superioară a pantei, destul de răzleţ, iar întreţinerea se făcea numai manual ;

         - distanţele de plantare erau mici de 1 x 1 m max. 1 x 1,5 m;

         - iernile sunt cu geruri ce depăşesc rezistenţa la iernare a elementelor anuale şi chiar multianuale;

         - forma de conducere a butucilor era generalizată în “cercul Ardelenesc”, pe pari, formă ce permitea protejarea butucilor peste iernare;

         - terenurile pe pantă – fiind expuse eroziunii solului, au o fertilitate relativ redusă;

         - îngheţurile şi brumele timpurii de toamnă şi cele târzii de primăvară erau destul de frecvente, ca de altfel şi grindina în timpul verii;

         -suma temperaturilor totale şi active, cât şi numărul orelor de insolaţie fiind relativ reduse, trebuia compensate cu lucrări specifice în verde, pentru maturarea cât mai bună a strugurilor şi lemnului de rod pentru anul următor.

           În cadrul staţiunii a fost elaborat un sistem de amenajare adecvat întregii zone, iar în prezent se lucrează la îmbunătăţirea acestor soluţii de amenajare a terenului şi ameliorare a solurilor. Rezultatele obţinute până în prezent scot în evidenţă faptul că terasarea prin decopertare, cu toate că implică costuri mai mari, asigură păstrarea fertilităţii solului şi ca urmare, producţii sporite şi eficiente.

           Cercetările de agrotehnică au avut de rezolvat probleme prioritare privind stabilirea metodelor de modernizare a plantaţiilor viticole în vederea mecanizării. Soluţionarea acestor probleme s-a desfăşurat în timp, necesitând precizarea unor elemente cu privire la tipul de tăiere şi sarcina de rod. Au trebuit să fie invinse prejudecăţile tradiţiei, care au impus tipul de tăiere şi conducere în cerc ardelenesc şi stabilite modalităţile de transformare a viilor vechi. Prin cercetări îndelungate s-au stabilit formele de conducere şi sistemul de tăiere adecvat condiţiilor variate de climă. De la bază şi până în treimea mijlocie a pantelor s-a adoptat forma de conducere clasică cu braţe multianuale cu înlocuire periodică. Pe firul văilor şi în treimea inferioară a pantelor viile se protejează total, iar în treimea mijlocie prin metoda jumătăţii. În microzonele în care apar numai în mod accidental temperaturi sub limita de rezistentă a viţei de vie s-a recomandat şi s-a impus forma de conducere semiînaltă cu lăsarea obligatorie a doi cepi de siguranţă ( la baza butucului ) a căror coarde se protejează peste iarnă.

           Frecvenţa destul de ridicată a temperaturilor minime, sub limita de rezistenţă a viţei de vie, a generat o vastă tematică de cercetare. Rezultatele obţinute au permis elaborarea soluţiilor de compensare a pierderilor de ochi înregistrate în timpul iernii şi precizarea modalităţior de refacere a butucilor afectaţi de ger.

           O propunere de prim ordin a laboratorului de agrotehnică a constituit –o elaborarea tehnologiei de cultură pentru forma de conducere cu braţe multianuale cu înlocuire periodică şi pentru forma de conducere pe tulpini semiînalte. În acest sens au fost aduse precizări referitoare la sarcina de ochi/m2 şi a fost elaborat sistemul de întreţinere a solului în plantaţiile viticole.

v 3.0
logare
www.siweb.ro
Web design Sibiu